Îmi plouă peste suflet cu lacrimi grele și privind spre cer mă întreb dacă mai există vreo șansă ca durerea care îmi înăbușește inima să se oprească vreodată. Uneori simt că nu mai simt nimic. Mă surprind privind în gol și simțind nimic. Și în acele momente îmi aud inima. În liniștea infernală o simt cum pulsează pe sub piele, cum vrea, parcă, să o spargă și să iasă afara din piept. Îmi vuiește inima în mine și nu pot să o aduc la ritmul normal, nu pot să o îmblânzesc. Și-așa privesc în neant, lipsită de sens, în așteptarea unui lucru care să îmi dea o definiție.
În
fiecare zi mai rup o parte din suflet și o las în urma, să aibă grijă de
amintirile mele, de persoanele pe care le iubesc și pe care nu le mai am în
viața mea. Adun fărâme de suflet și încerc să le transform în praf de stele. Îl
suflu ușor din palmă și îl privesc cum zboară amețit spre clipe frumoase.
Mi-e
trupul parfum de toamnă, care se evaporă ușor în brațele tale. Mă pierd ușor
când mă strângi în brațe, iar rațiunea își uită sensul, îi cedează locul
inimii. Inima mea, transformată în praf de stele, vrea să își sincronizeze
ritmul cu cel al inimii tale, să devină una, să se învârtă amețite în același
ritm, contopite de iubire. Și-mi sunt pașii atât de grei, printre frunzele
umede și reci. Calc ușor pe cioburi arse. Toate amintirile au fost aruncate în
aer aseară, iar ușa s-a închis ca și cum nici nu ar fi existat vreodată acolo.
S-a închis și a dispărut în fum, ușor… Și mă dor ochii, nu mai am curajul să-i
tin deschiși. Aș vrea să pot fugi spre Fericire, dar cioburile ascuțite mă împiedică și, căzând în genunchi, caut pe jos un motiv. Nu mai există, prin
geam nu se mai ivește soarele care ieri mă încălzea în timp ce tu în brațe mă țineai. Sau poate tu erai Soarele meu…
Uneori
simt că înnebunesc. Mult prea multe gânduri se învârt înnebunite prin mintea mea.
Spațiul devine mult prea înghesuit pentru tot ce ascunde memoria mea. Și nu
există niciun loc negru în care să le arunc și să fac loc altor amintiri noi.
Nu există decât așteptarea și speranța că amintirile grele se vor evapora
ușor-ușor, transformându-se în scrum.
Cum
aș putea să lovesc tot ce am iubit? Cum aș putea să te las în genunchi în urma
mea? Niciodata nu aș îndrăzni să îți rănesc privirea și sufletul curat. Te-aș
purta pe brațe până la capătul lumii, fără să îndrăznesc să obosesc. Te-aș ține
lângă mine o viață întreagă, ți-aș oferi tot ce dețin, tot ce sper să obțin.
Pentru că eu aș fi a ta, toată. Nu aș mai păstra nimic pentru mine. Decât
iubirea ta. Aș închide-o în sufletul meu plin de praf de stele și aș urca-o
sus, pe cel mai înalt raft și zilnic aș șterge-o de praf. Zilnic te-aș
sărbatori ca pe o minune a vieții mele și zi de zi ți-aș aminti cât de fericită îmi faci inima. Buzele mele niciodată nu au zâmbit atât de frumos cum zâmbesc
atunci când gândul mă poartă spre tine. Inima mea niciodată nu și-a deschis
portițele cum le-a deschis atunci când ai apărut tu in fața ei. Aât de umil,
atât de politicos, nici măcar nu ai cerut un loc în ea, deși ea deja îți
aparținea.
Dar între timp s-a lăsat întunericul purpuriu, iar genunchii mi-au căzut,
lovindu-se de asfaltul puternic. Nu am avut curaj să mă ridic. Am stat și am
privit orizontal cum te îndepărtezi ușor, cum iți găsești singur drumul. Să nu
crezi că nu am observat momentul în care mi-ai așezat inima pe asfalt și i-ai
urat fericire. Apoi ai plecat...
N-aș îndrăzni să îți reproșez ceva. Ți-au obosit ochii pentru a mă mai privi cum mă
priveai înainte. Iar mâinile tale au decis că există altele care să se
potrivească mai bine cu ele. Sufletul tău nu vrea să mai danseze până la
epuizare cu sufletul meu. Buzele tale nu mai formează cuvinte pentru mine… Nu
aș putea să fiu dezamagită. Cum să îți stric Universul magic cu prezența mea în
el? Cum să îți dărâm visele cu o simplă mișcare?
Nu-ți
pot privi ochii răniți de ploaie. Nici inima arsă de asfaltul fierbinte. Aș
vrea să te pot privi pentru ultima dată, să îmi rămâi așa în minte. Dar nu pot,
mă apasă o teamă nebună. Mi-e teamă ca a ta privire s-a răcit, iar al tău
suflet a uitat ritmul sufletului meu. Mă resemnez, astfel, cu ultima privire,
ultima sclipire, ultima iubire.
Rămâi așa cum te știu și cum te iubesc, rămâi în sinea mea.
Rămâi așa cum te știu și cum te iubesc, rămâi în sinea mea.
Posts
