Cat te-am iubit, cat m-ai mintit…
Ce faci in moment in care realizezi ca omul de langa tine te minte? Te
complaci situatiei si il ierti de dragul relatiei sau pleci, fara sa te mai
uiti in urma?
Am ales mereu sa merg mai departe fara, macar, sa arunc o privire
peste umar la ce-am lasat in urma. Consider ca un om care te minte nu te
respecta destul, si atunci de ce sa-mi pierd timpul cu persoane care nu imi
apreciaza personalitatea sau nu ma doresc in viata lor? In momentul in care
decizi sa ascunzi un lucru fata de persoana de langa e ca si cand joci la
ruleta. Iti asumi un risc imens de a pierde tot. Sau de a merge mai departe, ca
si cum nimic nu s-a intamplat.
Un joc riscant, al carui rost nu l-am vazut intr-o relatie. Dragostea
e prea fragila pentru a incerca experimente de adrenalina.
Am lasat in urma relatii minunate, oameni pe care i-am iubit intens.
In momentul in care am descoperit minciuna s-a oprit tot, precum un ceas vechi
de perete care ramane fara baterie si nu mai suna din ora-n ora sa-ti
aminteasca de trecerea rapida a timpului.
Nu am acceptat si nu o sa accept niciodata o minciuna, un barbat care
ma minte. Ma respect prea mult pentru a sta langa un om care nu ma respecta.
Si, totusi, de ce se complac oamenii in a ascunde adevarul? De ce aleg
sa strice garantat o relatie minunata in detrimentul 50-50% al adevarului?
Dragostea are limitele ei... Ale tale care sunt?
Posts
