"Valul este dorul marii de a saruta tarmul"

... spunea Lucian Blaga.

Mi se pare fascinant cum valurile revin mereu la tarm. Orice ce s-ar intampla, orice ar fi. As vrea sa pot sa spun asta despre multe relatii, cupluri - ca sunt in stare sa ramana impreuna, orice s-ar intampla. Ca, oricat de greu ar fi, valul reuseste mereu sa ajunga la tarm si sa topeasca nisipul rigid, putin cate putin.

Sufletul omului e atat de schimbator, atat de fragil, precum placile tectonice - odata zdruncinate, greu le mai aduci impreuna, in acelasi loc... Dar singurul lucru pe care poti sa-l faci este sa incerci, sa iti doresti, sa speri si sa crezi in tine.

Niciodata nu vor veni peste tine lucrurile bune, nu te vor lovi peste nas - "Hei, sunt aici, fa ceva cu mine". Nu, sigur nu. Trebuie sa iti doresti, sa iti fugaresti visele, iar atunci cand le prinzi, trebuie sa te asiguri ca nu exista niciun pericol sa le scapi. Trebuie sa te porti cu grija, cu dragoste si delicatete. Pentru ca merita tratamentul acesta, nu? Orice lucru care e worth having, cu siguranta e si worth fighting for.

Dar este posibil, oare, sa recuperezi ce-ai pierdut candva? Si daca e posibil si-l recuperezi, care sunt sansele ca acel lucru sa fie asa cum il stiai, si sa nu fie ceva total diferit si nou?

In ultimul an mi-am dorit de multe ori, de nemurate ori ca dragostea sa fie de ajuns. Dar nu e... Niciodata nu e. Pe langa dragoste trebuie sa exista incredere, respect, comunicare. Imi e rusine sa imi amintesc de momentele in care am neglijat o parte din sacrele ingrediente ale unui relatii reusite. Am momente in care privesc in trecut si inteleg. Inteleg de ce sunt acum aici, vorbind despre ceva ce-a fost.

Poate e momentul sa realizez ca valul meu a plecat, a uitat sa mai sarute nisipul arzator. Sau poate valul meu a luat o pauza si asteapta nisipul sa-l viziteze si sa-l inunde cu sclipiri aurii...