Poveste de dragoste

Povestea noastra de dragoste a fost cea mai frumoasa poveste care a existat. Chiar daca s-a petrecut intr-un mediu ocrotit si retras de ochii strainilor curiosi. Chiar daca nu au existat serenade sub balconul meu sau cine surprize care sa te astepte aburinde pe masa cand te intorci de la serviciu, ostenit si fara chef.

Povestea noastra de dragoste este, ca orice poveste demna de a fi povestita, nemuritoare. Insa este nemuritoare in sufletul meu, caci ea, in realitate, s-a stins de mult. Au ramas in urma ei doar praful de pe amintirile de poveste si amarul regret ca n-au existat mai multe file de parcurs. S-a terminat ca un val care sterge amprentele soarelui de pe nisip.

Am iubit oglinda sufletului tau cu ardoare si pasiune, reflectandu-ma zi de zi in tine si in imaginea noastra. Te-am tinut ascuns in sufletul meu si ne-am trait romanta fermecatoare in parfum de dimineti de primavara presate cu trandafiri albi pe pervazul deschis.

M-am imbracam luni la rand cu dragostea ta, pana s-a desirat in fire care au alunecat de pe umerii mei, lasandu-mi sufletul neacoperit si vulnerabil. Bratele calduroase nu mi-au mai inconjurat nesigurantele si nu le-au mai risipit cu blandetea palmelor.

A fost si s-a dus. Am iubit si am ranit. Au fost oameni care au intrat in viata mea cu sclipiri si zambete, dar au sadit amaraciuni intinse si nopti triste. I-am iubit si i-am iertat. Am lasat usi deschise unde n-ar fi avut loc “Buna ziua” nici prin gaura cheii.

Am intors capul resemnata si am plecat cand am privit in adevarata oglinda a existentei tale. Am inchis usa si-am aruncat cheia in cel mai indepartat colt al sufletului, in cel mai intunecat gand. Am trait cu  speranta ca, uitand de existenta cheii, o sa uit, astfel, de existenta ta.

Au trecut zile, luni, chiar ani - si-au trecut in zbor, fara sa-mi treci prin inima, ci doar prin minte. Ai trecut fugitiv si apoi am zburat la alt gand. Au trecut nopti linistite si luni calde de Mai, au trecut ani calmi, lipsiti de dor si amintiri.

Dar a revenit, ca orice intamplare magica din filele de poveste care merita sa ajunga best-seller. A revenit si-a spulberat orice gand si ambitie de a nega trecutul rece si trist. A revenit zambind, calduros si delicat, cum o facea atunci cand imi topea ratiunea si orice urma de regret din suflet.

A izbit usa sufletul de perete, mi-a pus cheia prafuita in palme si le-a inchis strans langa sufletul sau. Mi-a zambit si-am stiut ca echilibrul imi va fi iar zdruncinat, ca in timpul unei apocalipse. Am stiut ca acel zambet va fi sfarsitul negatiei mele.

Unele povesti de dragoste nu sunt scrise pentru a avea un sfarsit fericit. Povestile fericite sunt fara sfarsit. Pentru ca ele nu se termina niciodata.

Povestea noastra de dragoste e ca un vulcan nestins... Tainuieste si mocneste in sufletul nostru, existand mereu sansa sa se reaprinda.

Read More

Doi străini

Îmi plouă peste suflet cu lacrimi grele și privind spre cer mă întreb dacă mai există vreo șansă ca durerea care îmi înăbușește inima să se oprească vreodată. Uneori simt că nu mai simt nimic. Mă surprind privind în gol și simțind nimic. Și în acele momente îmi aud inima. În liniștea infernală o simt cum pulsează pe sub piele, cum vrea, parcă, să o spargă și să iasă afara din piept. Îmi vuiește inima în mine și nu pot să o aduc la ritmul normal, nu pot să o îmblânzesc. Și-așa privesc în neant, lipsită de sens, în așteptarea unui lucru care să îmi dea o definiție.

În fiecare zi mai rup o parte din suflet și o las în urma, să aibă grijă de amintirile mele, de persoanele pe care le iubesc și pe care nu le mai am în viața mea. Adun fărâme de suflet și încerc să le transform în praf de stele. Îl suflu ușor din palmă și îl privesc cum zboară amețit spre clipe frumoase.

Mi-e trupul parfum de toamnă, care se evaporă ușor în brațele tale. Mă pierd ușor când mă strângi în brațe, iar rațiunea își uită sensul, îi cedează locul inimii. Inima mea, transformată în praf de stele, vrea să își sincronizeze ritmul cu cel al inimii tale, să devină una, să se învârtă amețite în același ritm, contopite de iubire. Și-mi sunt pașii atât de grei, printre frunzele umede și reci. Calc ușor pe cioburi arse. Toate amintirile au fost aruncate în aer aseară, iar ușa s-a închis ca și cum nici nu ar fi existat vreodată acolo. S-a închis și a dispărut în fum, ușor… Și mă dor ochii, nu mai am curajul să-i tin deschiși. Aș vrea să pot fugi spre Fericire, dar cioburile ascuțite mă împiedică și, căzând în genunchi, caut pe jos un motiv. Nu mai există, prin geam nu se mai ivește soarele care ieri mă încălzea în timp ce tu în brațe mă țineai. Sau poate tu erai Soarele meu…

Uneori simt că înnebunesc. Mult prea multe gânduri se învârt înnebunite prin mintea mea. Spațiul devine mult prea înghesuit pentru tot ce ascunde memoria mea. Și nu există niciun loc negru în care să le arunc și să fac loc altor amintiri noi. Nu există decât așteptarea și speranța că amintirile grele se vor evapora ușor-ușor, transformându-se în scrum. 

Cum aș putea să lovesc tot ce am iubit? Cum aș putea să te las în genunchi în urma mea? Niciodata nu aș îndrăzni să îți rănesc privirea și sufletul curat. Te-aș purta pe brațe până la capătul lumii, fără să îndrăznesc să obosesc. Te-aș ține lângă mine o viață întreagă, ți-aș oferi tot ce dețin, tot ce sper să obțin. Pentru că eu aș fi a ta, toată. Nu aș mai păstra nimic pentru mine. Decât iubirea ta. Aș închide-o în sufletul meu plin de praf de stele și aș urca-o sus, pe cel mai înalt raft și zilnic aș șterge-o de praf. Zilnic te-aș sărbatori ca pe o minune a vieții mele și zi de zi ți-aș aminti cât de fericită îmi faci inima. Buzele mele niciodată nu au zâmbit atât de frumos cum zâmbesc atunci când gândul mă poartă spre tine. Inima mea niciodată nu și-a deschis portițele cum le-a deschis atunci când ai apărut tu in fața ei. Aât de umil, atât de politicos, nici măcar nu ai cerut un loc în ea, deși ea deja îți aparținea.

Dar între timp s-a lăsat întunericul purpuriu, iar genunchii mi-au căzut, lovindu-se de asfaltul puternic. Nu am avut curaj să mă ridic. Am stat și am privit orizontal cum te îndepărtezi ușor, cum iți găsești singur drumul. Să nu crezi că nu am observat momentul în care mi-ai așezat inima pe asfalt și i-ai urat fericire.  Apoi ai plecat...

N-aș îndrăzni să îți reproșez ceva. Ți-au obosit ochii pentru a mă mai privi cum mă priveai înainte. Iar mâinile tale au decis că există altele care să se potrivească mai bine cu ele. Sufletul tău nu vrea să mai danseze până la epuizare cu sufletul meu. Buzele tale nu mai formează cuvinte pentru mine… Nu aș putea să fiu dezamagită. Cum să îți stric Universul magic cu prezența mea în el? Cum să îți dărâm visele cu o simplă mișcare?

Nu-ți pot privi ochii răniți de ploaie. Nici inima arsă de asfaltul fierbinte. Aș vrea să te pot privi pentru ultima dată, să îmi rămâi așa în minte. Dar nu pot, mă apasă o teamă nebună. Mi-e teamă ca a ta privire s-a răcit, iar al tău suflet a uitat ritmul sufletului meu. Mă resemnez, astfel, cu ultima privire, ultima sclipire, ultima iubire.

Rămâi așa cum te știu și cum te iubesc, rămâi în sinea mea.

Read More

Si ce daca m-ai iubit?

Am pus punct acum mult timp. A trecut timpul, s-au sters dezamagirile, furia s-a calmat, tristetea s-a evaporat...

Insa au ramas amintirile... Flashback-urile ce lovesc cand nu te astepti si-ti dau lumea peste cap. Amintirile triste care musca din tine si te pun in genunchi exact in momentul in care te simti cel mai puternic.

Nu am invatat pana la varsta asta sa urasc. Mi se pare un cuvant puternic, la fel de puternic ca si 'iubirea'. Si totusi oamenii il folosesc atat de usor, de parca nu ar insemna nimic.

Nu pot sa urasc. Prefer sa raman indiferenta fata de cei care ma dezamagesc. Nu vreau sa invat sa urasc... Mi s-ar parea o nedreptate fata de propria-mi persoana - sa invat sa urasc un om pe care l-am iubit. Cred ca e sufleteste imposibil - sa urasti dupa ce-ai iubit prea mult.

In schimb, am uitat sa iubesc. Nu pot sa spun ca imi e dor sa ador. Nu imi e, mi-e bine asa. Sunt fericita - fara sa iubesc, fara sa urasc.

Nu imi e dor de perioadele in care uitam sa zambesc, de perioadele in care tristetea imi acapara linistea si uitam sa privesc cerul de deasupra mea.

Nu imi e dor sa venerez un om, sa-l transform intr-un zeu si sa uit ca e o simpla fiinta umana, ca si mine, plina de defecte - poate.

Sunt linistita. Sunt fericita. Sunt implinita. Am timp pentru mine. Sa ma iubesc, sa ma urasc, sa ma ador, sa ma rasfat, sa ma auto-educ, sa ma descopar si sa respir libertatea.

Mi-a lipsit starea de calm... Mi-a fost dor de... mine.

Pentru multi, e greu de crezut cum unii oameni sunt mai impliniti atunci cand sunt singuri si independenti sentimental. Insa cine a spus ca scopul nostru in viata este sa ne gasim "sufletul pereche", sa ne casatorim si sa lasam un copil in urma noastra?

De ce nu am putea lasa imense realizari profesionale sau mari descoperiri stiintifice in urma noastra? De ce trebuie sa ne construim viata si viitorul in jurul unei persoane care poate oricand sa ne dezamageasca, sa ne paraseasca si sa aleaga un alt drum?

De ce mi-as pune planurile si ideile pe "pause" doar pentru a-l astepta pe El? De ce sa ma limitez eu, ca om, doar pentru a nu-l inhiba pe el, barbatul feroce si priceput la toate?

Cariera nu se va trezi intr-o dimineata sa-ti spuna ca s-a saturat si ca nu te mai iubeste. Realizarile nu-ti vor spune niciodata ca "It's not you, it's me". Si-atunci... Merita sa te sacrifici pe tine, pentru ceva care poate oricand sa te dezamageasca si sa te faca sa regreti alegerile facute?

Unele femei sunt prea puternice pentru a fi stapanite. Pe acele femei trebuie sa le urmezi in pas alert, nu sa le rogi sa te astepte sau sa le opresti din drumul lor spre succes.

Ma consider mult prea sofisticata, independenta si inteligenta pentru a ma putea dedica unui barbat.

Nimeni, niciodata, nu ma va detine in totalitate. 

Si uite asa realizez, ce poate stiam de mult, dar nu doream sa recunosc: 

Sunt fericita pe deplin, atunci cand fericirea mea depinde doar de mine, si nu de altii.

Read More

1000. *to the sky and back.*

Sunt 1000 de zile de cand am fost despartite. Tie ti-au oferit stelele si luna, iar mie pamantul si ploile. Ce rost mai au cuvintele in fata unui suflet secat? Ce as putea sa cer, la ce-as putea sa renunt, doar ca sa pot sa iti mai ating mana fina sau macar sa iti vad ochii calzi? Cui sa te cer inapoi?



Sometimes we'd be at the same place at exactly the same time and I can almost hear her voice. It’s like I'm touching her. I like to believe she knows I'm there. That's all you get. That's it. Moments with the people you love. And they'll move on and you'll want them to move on. But still, that's all you get. Moments.

And sometimes I still feel you here. When I'm walking in the living room and I'm glimpsing at photos of you. I can feel your presence there with me. I can feel your hand on my shoulder, a thin aer surrounding me with calmness. They might think I'm crazy, but I know that you're still around, always watching over me.

You'll never really leave me, even though I can't see you or touch you anymore.

They can't tear apart our connexion, our love will go beyond these fucked up laws of nature.



...pana in cer si inapoi, chinezul meu!

Read More

Daca maine se termina Totul?

Uneori uitam sa le spunem celor dragi cat de mult ii apreciem si ii iubim. Cat de fericiti suntem ca ei fac parte din viata noastra si ca, la un moment dat, ne-au facut (si inca ne fac) existenta mai frumoasa. Uneori credem ca avem tot timpul din lume sa ne aratam afectiunea, dragostea si toata recunostinta pe care o simtim fata de oamenii speciali din viata noastra. Uneori lasam totul pe maine.

Dar uneori nu mai avem ziua de maine. Nu mai avem timp, nu mai avem posibilitatea, nu mai avem ocazia. Uneori maine inseamna sfarsitul. Si atunci ramane doar regretul ca nu ai facut nimic cand puteai sa faci. Ca nu ai profitat de toate sansele care te-au lovit pertinent peste fata. Ca ai lasat ocazia sa se risipeasca printre degete, la fel ca nisipul fierbinte, vara.

Traim viata asta ca si cum ar fi eterna. O traim monoton, sec, trist, cu teama. Credem ca o sa dureze o vesnicie, asa ca amanam totul. Ne amanam viata, sentimentele, dorintele, ideile. Le lasam pe toate pentru “mai tarziu”. Dar mai tarziu e prea tarziu. E prea tarziu sa-i spui ca iti pare rau, cand personajul e de mult plecat din viata ta. E prea tarziu sa regreti ce nu ai facut ieri, cand ziua de azi deja priveste spre cea de maine. Nu-si mai au rost regretele, doar ne trag in urma, ne ineaca in propria tristete si dezamagire. Nimeni nu stie cand se termina minutele alocate vietii lui. Si parca nimeni nu pare terifiat de faptul ca maine s-ar putea evapora ultimele secunde alocate vietii lui.

Am avut o perioada in care nu am constientizat ca pot sa pierd. Pentru ca aveam tot. Atunci cand ai totul, nu iti mai doresti altceva in plus, decat sa continue visul pe care-l traiesti, sa nu se schimbe nimic in lumea ta minunata. Dar am pierdut tot ce-am avut. Intr-o singura secunda mi s-a ruinat toata viata. S-a evaporat tot ce aveam. Nu-mi puteam inchipui niciun lucru de care imi mai putea fi frica, cel putin nu fizic. Este unul dintre putinele avantaje atunci cand pierzi totul. Important este sa te inveti cu singuratatea. Cu ideea ca esti doar tu si nimeni altcineva. Niciodata. Nici cand esti fericit, nici cand esti trist, nici cand ai nevoie de un suflet care sa-ti dea o imbratisare... Apoi apar persoane de care sufletul, pur si simplu, se incolaceste in jurul lor si refuza sa se mai distanteze vreodata. Atunci devine totul ca un teren minat. Pentru ca ai din nou ceva frumos si special in viata ta, pe care-l poti pierde oricand, iar...

In fiecare noapte in care pun capul pe perna, atipesc cu emotie in piept. Constientizez ca dimineata mi s-ar putea destrama toata viata, afland ca au disparut persoane importante din ea. Adorm cu noduri in gat, pentru ca stiu ca am atat de multe lucruri nespuse, lucruri care, poate, ar putea schimba ceva, odata rostite... Adorm stiind ca as putea pierde totul, fara sa pot sa schimb cumva liberul arbitru.

I-ai spus astazi cat de mult o iubesti? I-ai trimis un mesaj dimineata, sa-i spui ca e cel mai important om din viata ta? I-ai multumit recent mamei tale pentru ca a mutat muntii din loc pentru tine? Ti-ai imbratisat tatal atunci cand ti-a dat un sfat bun intr-un moment greu al vietii tale? Le-ai aratat prietenilor cat de mandru esti ca fac parte din viata ta? Nu lasa “pe maine”, nu presune ca sunt lucruri evidente si ca doar te-ai face de rusine mentionandu-le. O sa regreti maine.

Trezeste-te, deschide ochii si realizeaza ce ai langa tine, pana nu e prea tarziu. Iubeste, imbratiseaza, spune “te iubesc” mai des, spune “multumesc” mai des, arata-ti recunostinta si fa o plecaciune in fata celor care te-au ajutat sa devii omul de azi!
Arata-i celui drag ca il iubesti, ca nu vrei sa traiesti fara el. Daca ti-a schimbat viata, spune-i! Daca poti sa-i pui un zambet pe fata, fa-o! Cuvintele nerostite nu au nicio putere, nu schimba nimic.

Exprima-ti dragostea, aprecierea, respectul si stima!

Read More

Je suis malade...

Melodiile Larei iti ajung pe sub piele, iti curg prin vene si se opresc in suflet. Si raman acolo, pentru totdeauna. Cand aud melodii atat de spectaculoase si speciale imi doresc sa stiu franceza si nu sa stau cu versurile in engleza in fata, ca sa inteleg emotiile exprimate-n cuvinte minunate.

Mereu am apreciat-o pe Lara Fabian pentru naturaletea de care da dovada atunci cand se prezinta in fata publicului, pentru sinceritatea pe care o afiseaza pe chip si in versurile cantate, pentru emotiile pe care mi le induce de fiecare data, dupa fiecare melodie interpretata... Nu incearca sa impresioneze prin vestimentatie prea sumara sau prea stralucitoare, nu are joc scenic, sincron si nicio echipa de dansatori in spate. Are un microfon, o voce exceptionala si o poveste de viata fantastica transformata si cantata in versuri. Sunt putini artisti care reusesc sa simta si sa transmita emotii prin melodiile interpretate. Lara reuseste sa faca asta de fiecare data, fara niciun efort. Se citeste tristetea si regretul in ochii ei de fiecare data cand interpreteaza o balada de dragoste.

Am descoperit melodia acum cateva luni, pe 1 Mai, cand eram cu prietenii in Vama, iar cineva mi-a recomandat-o. Am intrebat ce-nseamna 'malade', a-ncercat sa-mi explice sensul poetic al cuvantul, cumva 'bolnav [de iubire]'. Atunci am stiut ca intr-o zi o sa am melodia pe repeat si o sa zambesc amar, amintindu-mi de-o iubire cand eu ma gandeam la el, iar el se gandea ca-mi impart sentimentele cu un altul.

Read More

Early Winter.

Am inchis usa de la intrare. Am deschis-o pe cea de la bucatarie. Si atunci a inceput melodie la radio. Cred ca tot atunci am realizat ce incercam sa neg de mult timp. Am realizat ca visez si sper la niste lucruri care, probabil, nu se vor intampla niciodata. De care nu o sa am parte niciodata. Si, intr-un fel, e foarte corect tot ce se intampla. Karma functioneaza mereu - ce dai, asta primesti. Nu-mi compatimesc soarta, mi-o accept. Sunt constienta ca nu pot schimba nimic din trecut, ca un "Imi pare rau" nu ajuta cu nimic dupa ce-ai ranit si ca sufletul simte fiecare greseala, neglijenta, indoiala.

Mi-am dat seama ca inca traiesc in trecut, inca fanteziez la ziua de ieri. Dar daca privesti in urma, cum poti sa vezi ce-ti rezerva viitorul? Daca traiesti din regrete, cum poti sa te bucuri de lucrurile frumoase care sunt in viata ta?

Uneori, ca sa mergi inainte, trebuie sa renunti. La regrete, la invinovatiri, la amintiri, la sperante, la vise - practic, la tot ce te leaga de trecutul tau. Trebuie sa realizezi ca tot ce-a fost ieri ramane acolo, in trecut, si nu se mai intoarce, oricat de mult ti-ai dori. Trebuie sa constientizezi ca sentimentele - la fel ca oamenii - se schimba. E normal sa iubesti, sa-ti doresti. Dar la fel de normal e sa mergi mai departe si sa pastrezi iubirea in suflet, ascunsa.

Exista oameni pe care-i vei iubi o viata-ntreaga, care-ti vor ramane lipiti de suflet ca timbrul de scrisoare. Si doar pentru ca renunti la ei, nu inseamna ca renunti si la sentimentele ce le porti pentru ei. Inseamna ca ii lasi sa mearga mai departe, sa fie fericiti, iubindu-i in continuare si bucurandu-te pentru fericirea lor.

Trebuie sa stii cand sa tragi linie intre 'a incerca' si 'a insista'. Cand o poveste ajunge la sfarsit, degeaba incerci sa dai pagina si sa scrii in continuare.... Cand un om ajunge la saturatie, in zadar ii arati usi deschise si sentimente expuse...

Mereu am crezut ca din greseli invatam. Dar niciodata nu invatam. Facem o greseala, o constientizam, ne spunem ca e ultima oara cand o facem, ca pe viitor o sa stim sa ocolim tragedia si... Ne izbim din nou. De aceleasi greseli, aceeasi durere.

Dar macar devenim mai puternici dupa fiecare greseala, dupa fiecare cazatura. Important este sa ne ridicam si sa mergem mai departe. Pentru ca viata mereu iti pregateste alta lovitura.

Read More