Am citit recent postarea Dianei - Makeupdreamin si mi-a placut atat de mult ideea, incat i-am furat-o. 1. Do you remember your first make-up item? / Iti amintesti primul tau produs de machiaj?
Incerc sa imi amintesc cum a inceput obsesia mea pentru cosmetice, dar a trecut foarte mult timp - prea mult timp! Cu siguranta am inceput cu produsele Avon sau Oriflame, fiecare catalog circula pe sub bancile scolilor. Sa fi fost creionul bronzant multifunctional de la Avon? Balsamul de buze cu reflexii aurii tot de la Avon? Sau rimelul de la Oriflame care credeam ca e terminat / gol doar pentru ca nu curgea nimic din el? Nu radeti, eram in clasa a 7-a atunci!
2. Describe your perfect mascara. Have you found one that fits your specification? / Descrie mascara preferata. Ai gasit una care se potriveste dorintelor tale?
De cativa ani buni, mereu cand sunt reduceri la Sephora, fug si cumpar rimelul care se afla la promotie. Nu am dat gres pana acum, nici cu Atomic Volume nici cu Outrageous Volume. La rand sta cumintel They're Real - Benefit, care, simt eu, le va lua lejer fata celorlalte.
Vineri. Ora 13.50. Slalom prin trafic pentru a ajunge la timp la intalnire. Ajung, parchez, trimit SMS: „Am ajuns, te astept in masina, da-mi un semn cand esti in zona”. Stau cuminte si nerabdatoare in masina si incep sa ma gandesc: „Cum sa ma port? Ce sa vorbesc? Oare sunt imbracata adecvat? La naiba, trebuia sa-mi fac altfel parul...” Trec 10 minute si vad un zambet frumos in fata masinii care-mi face semn sa cobor si ma primeste sub umbrela.
Ce faci atunci cand nu poti sa adormi pentru ca, in sfarsit, realitatea e mai frumoasa decat visele?
Atunci cand stai ore-ntregi cu lumina stinsa si urmaresti tavanul, insa tot ce-ti trece prin minte e lumina calda din ochii lui.
Atunci cand inchizi ochii si incerci sa adormi, dar tot ce vezi e zambetul de pe buzele lui.
Te ridici din pat, pornesti laptop-ul, dai play la melodia aceea care iti amintesti de el si privesti pe geam, zambind.
Un stol de fluturi iti invadeaza interiorul trupului, te simti ca si cum intreaga gradina zoo e in stomacul tau, iar zambetul tau devine mai pronuntat.
E genul de zambet pe care doar indragostii il poarta si doar ei il inteleg. Toti cei din jur recunosc acest zambet, insa doar cei din "interior" il cunosc.
Zambesti pentru ca iti amintesti privirea lui calma, zambetul lui, felul cum te imbratiseaza, cum te tine de brat cand mergeti pe un drum cu polei, cum se aseaza langa tine si isi acorda toata atentia, desi sunteti intr-o incapere plina cu oameni, felul cum reuseste sa te faca sa te simti cea mai importanta din lume...
In timp ce melodia curge iti amintesti cum alunecau cuvintele pe buzele voastre, de parca toata discutia ar fi fost o scena dintr-un film in care ambii actori si-au invatat constiincios toate replicile.
Chimia e de neimaginat si pentru un moment te sperie. Te sperie faptul ca omul din fata ta e atat de compatibil cu tine, discutiile sunt interminabile, iar zambetul lui devine motiv de balbaiala pentru tine.
Sa fim serioase - cand te-ai balbait tu ultima oara in fata unui barbat? Sa fi fost in liceu, cand te-a prins profesorul fara lectia invatata? Cu siguranta!
Tu nu esti genul de femeie care se balbaie in fata unui barbat ca o adolescenta indragostita. Dar el e barbatul in fata caruia te simti ca o adolescenta indragostita.
Iti recunosti in mintea ta ca a trecut cam mult de la ultima conexiune de genul. Si, usor-usor, iti dai seama ca omul din fata ta e barbatul langa care vrei sa-ti petreci cat mai multe dimineti - la naiba - de ce nu toate?!
Si unde mai pui si faptul ca sunteti compatibili ca zodie? E clar, a fost scris sa formati impreuna un intreg.
Incepi sa-i analizezi toate gesturile, cautand o portita de scapare, un defect care sa il plaseze pe un loc secundar in top. Dar tot ce poti observa e felul cum e atent la tine atunci cand vorbesti, cum iti urmareste mainile cand gesticulezi.
Te-a tintuit la perete cu toate complimentele elegante si politicioase. Iti era dor sa iti puna cineva jar peste imaginatie si sentimentele in miscare. Desigur, poseda toate "armele" si e pregatit sa te atace cu toate complimentele.
Da, te-a dat pe spate fiecare gest, insa pe tine te da de gol privirea.
Desi el iti povesteste aprig secrete din istorie, nu poti sa te concentrezi decat asupra mainilor lui. Nu are rost sa negi - simplu fapt ca iti doresti sa ii saruti semnul de pe bratul drept te da de gol.
Incet, dar mai sigur ca niciodata, iti lasi sufletul sa curga in fata omului din fata ta. Si arzi de nerabdare sa ii afli toate secretele, toate amintirile din copilarie, obrazniciile, povestile de dragoste, tot ce l-a facut de devina barbatul care este astazi.
Dar mintea ta se intoarce la zambetul lui. La barba lui usor tepoasa, dar atat de atragatoare. La buzele lui care sunt din aceeasi colectie cu ale tale, altfel cum se face ca se potrivesc atat de bine impreuna?!
Incerci sa adormi, dar iti dai seama ca nu e la fel fara el langa tine. Atunci cand te inveti sa dormi langa un om, devine un cosmar o simpla noapte solitara. Nu sunt bratele lui sa iti tina de cald, nu ii auzi nici respiratia care iti oferea un sentiment de liniste. Partea lui de pat e rece si nu mai ai in jurul cui sa iti impleticesti picioarele in somn.
Simpla lui prezenta in viata ta iti ofera siguranta, incredere si liniste. Mai ai nevoie de alte confirmari cand el deja alearga prin fiecare colt al mintii tale?
Stii ca nu mai poti sa renunti la el, atunci cand realizezi ca zambesti de 5 minute, iar el e singurul "vinovat" pentru zambetul pe care il afisezi.
Ce faci in moment in care realizezi ca omul de langa tine te minte? Te
complaci situatiei si il ierti de dragul relatiei sau pleci, fara sa te mai
uiti in urma?
Am ales mereu sa merg mai departe fara, macar, sa arunc o privire
peste umar la ce-am lasat in urma. Consider ca un om care te minte nu te
respecta destul, si atunci de ce sa-mi pierd timpul cu persoane care nu imi
apreciaza personalitatea sau nu ma doresc in viata lor? In momentul in care
decizi sa ascunzi un lucru fata de persoana de langa e ca si cand joci la
ruleta. Iti asumi un risc imens de a pierde tot. Sau de a merge mai departe, ca
si cum nimic nu s-a intamplat.
Un joc riscant, al carui rost nu l-am vazut intr-o relatie. Dragostea
e prea fragila pentru a incerca experimente de adrenalina.
Am lasat in urma relatii minunate, oameni pe care i-am iubit intens.
In momentul in care am descoperit minciuna s-a oprit tot, precum un ceas vechi
de perete care ramane fara baterie si nu mai suna din ora-n ora sa-ti
aminteasca de trecerea rapida a timpului.
Nu am acceptat si nu o sa accept niciodata o minciuna, un barbat care
ma minte. Ma respect prea mult pentru a sta langa un om care nu ma respecta.
Si, totusi, de ce se complac oamenii in a ascunde adevarul? De ce aleg
sa strice garantat o relatie minunata in detrimentul 50-50% al adevarului?
Povestea noastra de dragoste a fost cea mai frumoasa poveste care a
existat. Chiar daca s-a petrecut intr-un mediu ocrotit si retras de ochii
strainilor curiosi. Chiar daca nu au existat serenade sub balconul meu sau cine
surprize care sa te astepte aburinde pe masa cand te intorci de la serviciu,
ostenit si fara chef.
Povestea noastra de dragoste este, ca orice poveste demna de a fi
povestita, nemuritoare. Insa este nemuritoare in sufletul meu, caci ea, in
realitate, s-a stins de mult. Au ramas in urma ei doar praful de pe amintirile
de poveste si amarul regret ca n-au existat mai multe file de parcurs. S-a
terminat ca un val care sterge amprentele soarelui de pe nisip.
Am iubit oglinda sufletului tau cu ardoare si pasiune, reflectandu-ma
zi de zi in tine si in imaginea noastra. Te-am tinut ascuns in sufletul meu si
ne-am trait romanta fermecatoare in parfum de dimineti de primavara presate cu
trandafiri albi pe pervazul deschis.
M-am imbracam luni la rand cu dragostea ta, pana s-a desirat in fire
care au alunecat de pe umerii mei, lasandu-mi sufletul neacoperit si
vulnerabil. Bratele calduroase nu mi-au mai inconjurat nesigurantele si nu
le-au mai risipit cu blandetea palmelor.
A fost si s-a dus. Am iubit si am ranit. Au fost oameni care au intrat
in viata mea cu sclipiri si zambete, dar au sadit amaraciuni intinse si nopti
triste. I-am iubit si i-am iertat. Am lasat usi deschise unde n-ar fi avut loc
“Buna ziua” nici prin gaura cheii.
Am intors capul resemnata si am plecat cand am privit in adevarata
oglinda a existentei tale. Am inchis usa si-am aruncat cheia in cel mai
indepartat colt al sufletului, in cel mai intunecat gand. Am trait cusperanta ca, uitand de existenta cheii, o sa
uit, astfel, de existenta ta.
Au trecut zile, luni, chiar ani - si-au trecut in zbor, fara sa-mi
treci prin inima, ci doar prin minte. Ai trecut fugitiv si apoi am zburat la
alt gand. Au trecut nopti linistite si luni calde de Mai, au trecut ani calmi,
lipsiti de dor si amintiri.
Dar a revenit, ca orice intamplare magica din filele de poveste care
merita sa ajunga best-seller. A revenit si-a spulberat orice gand siambitie de a nega trecutul rece si trist. A
revenit zambind, calduros si delicat, cum o facea atunci cand imi topea
ratiunea si orice urma de regret din suflet.
A izbit usa sufletul de perete, mi-a pus cheia prafuita in palme si
le-a inchis strans langa sufletul sau. Mi-a zambit si-am stiut ca echilibrul
imi va fi iar zdruncinat, ca in timpul unei apocalipse. Am stiut ca acel zambet
va fi sfarsitul negatiei mele.
Unele povesti de dragoste nu sunt scrise pentru a avea un sfarsit fericit.
Povestile fericite sunt fara sfarsit. Pentru ca ele nu se
termina niciodata.
Povestea noastra de dragoste e ca un vulcan nestins... Tainuieste si
mocneste in sufletul nostru, existand mereu sansa sa se reaprinda.
Îmi
plouă peste suflet cu lacrimi grele și privind spre cer mă întreb dacă mai
există vreo șansă ca durerea care îmi înăbușește inima să se oprească vreodată. Uneori
simt că nu mai simt nimic. Mă surprind privind în gol și simțind nimic. Și în
acele momente îmi aud inima. În liniștea infernală o simt cum pulsează pe sub
piele, cum vrea, parcă, să o spargă și să iasă afara din piept. Îmi vuiește inima în mine și nu pot să o aduc la ritmul normal, nu pot să o îmblânzesc. Și-așa
privesc în neant, lipsită de sens, în așteptarea unui lucru care să îmi dea o
definiție.
În
fiecare zi mai rup o parte din suflet și o las în urma, să aibă grijă de
amintirile mele, de persoanele pe care le iubesc și pe care nu le mai am în
viața mea. Adun fărâme de suflet și încerc să le transform în praf de stele. Îl
suflu ușor din palmă și îl privesc cum zboară amețit spre clipe frumoase.
Mi-e
trupul parfum de toamnă, care se evaporă ușor în brațele tale. Mă pierd ușor
când mă strângi în brațe, iar rațiunea își uită sensul, îi cedează locul
inimii. Inima mea, transformată în praf de stele, vrea să își sincronizeze
ritmul cu cel al inimii tale, să devină una, să se învârtă amețite în același
ritm, contopite de iubire. Și-mi sunt pașii atât de grei, printre frunzele
umede și reci. Calc ușor pe cioburi arse. Toate amintirile au fost aruncate în
aer aseară, iar ușa s-a închis ca și cum nici nu ar fi existat vreodată acolo.
S-a închis și a dispărut în fum, ușor… Și mă dor ochii, nu mai am curajul să-i
tin deschiși. Aș vrea să pot fugi spre Fericire, dar cioburile ascuțite mă împiedică și, căzând în genunchi, caut pe jos un motiv. Nu mai există, prin
geam nu se mai ivește soarele care ieri mă încălzea în timp ce tu în brațe mă țineai. Sau poate tu erai Soarele meu…
Uneori
simt că înnebunesc. Mult prea multe gânduri se învârt înnebunite prin mintea mea.
Spațiul devine mult prea înghesuit pentru tot ce ascunde memoria mea. Și nu
există niciun loc negru în care să le arunc și să fac loc altor amintiri noi.
Nu există decât așteptarea și speranța că amintirile grele se vor evapora
ușor-ușor, transformându-se în scrum.
Cum
aș putea să lovesc tot ce am iubit? Cum aș putea să te las în genunchi în urma
mea? Niciodata nu aș îndrăzni să îți rănesc privirea și sufletul curat. Te-aș
purta pe brațe până la capătul lumii, fără să îndrăznesc să obosesc. Te-aș ține
lângă mine o viață întreagă, ți-aș oferi tot ce dețin, tot ce sper să obțin.
Pentru că eu aș fi a ta, toată. Nu aș mai păstra nimic pentru mine. Decât
iubirea ta. Aș închide-o în sufletul meu plin de praf de stele și aș urca-o
sus, pe cel mai înalt raft și zilnic aș șterge-o de praf. Zilnic te-aș
sărbatori ca pe o minune a vieții mele și zi de zi ți-aș aminti cât de fericită îmi faci inima. Buzele mele niciodată nu au zâmbit atât de frumos cum zâmbesc
atunci când gândul mă poartă spre tine. Inima mea niciodată nu și-a deschis
portițele cum le-a deschis atunci când ai apărut tu in fața ei. Aât de umil,
atât de politicos, nici măcar nu ai cerut un loc în ea, deși ea deja îți
aparținea.
Dar între timp s-a lăsat întunericul purpuriu, iar genunchii mi-au căzut,
lovindu-se de asfaltul puternic. Nu am avut curaj să mă ridic. Am stat și am
privit orizontal cum te îndepărtezi ușor, cum iți găsești singur drumul. Să nu
crezi că nu am observat momentul în care mi-ai așezat inima pe asfalt și i-ai
urat fericire.Apoi ai plecat...
N-aș îndrăzni să îți reproșez ceva. Ți-au obosit ochii pentru a mă mai privi cum mă
priveai înainte. Iar mâinile tale au decis că există altele care să se
potrivească mai bine cu ele. Sufletul tău nu vrea să mai danseze până la
epuizare cu sufletul meu. Buzele tale nu mai formează cuvinte pentru mine… Nu
aș putea să fiu dezamagită. Cum să îți stric Universul magic cu prezența mea în
el? Cum să îți dărâm visele cu o simplă mișcare?
Nu-ți
pot privi ochii răniți de ploaie. Nici inima arsă de asfaltul fierbinte. Aș
vrea să te pot privi pentru ultima dată, să îmi rămâi așa în minte. Dar nu pot,
mă apasă o teamă nebună. Mi-e teamă ca a ta privire s-a răcit, iar al tău
suflet a uitat ritmul sufletului meu. Mă resemnez, astfel, cu ultima privire,
ultima sclipire, ultima iubire.
Rămâi
așa cum te știu și cum te iubesc, rămâi în sinea mea.
Posts
